oscars Archives - Bad Unicorn

February 12, 2024

Zona de interes: de ce veţi tot vorbi despre acest film

Sunt destule şocuri în Zona de interes. Nu brutale, ca tunetele din senin, ci insidioase, ca şoaptele de nicăieri. Filmul începe cu un ecran negru, aşa că suntem forţaţi să ascultăm. O respiraţie adâncă, ciripit de păsări… Apoi, ni se dezvăluie un tablou impresionist: o scenă idilică de familie la un picnic câmpenesc. Însă deja am înţeles că trebuie să privim dar, mai ales, să ascultăm. Mai rar o peliculă modernă în care sunetul să fie atât de relevant. Nu doar cel de pe ecran, ci şi cel din sală. Mi-e greu să uit tăcerea mormântală a publicului de la avanpremieră. Orice răsuflare mai profundă devenea o impietate. La ieşirea din cinema, liniştea s-a disipat. Brusc, multe de voci au început să comenteze. Unele chiar să strige: “o capodoperă, o capodoperă absolută!” Spectatorii nu se încumetau să plece şi discutau într-o cacofonie efervescentă… Era zgomotul ideilor care se ciocnesc. În acel moment, nu am avut nicio îndoială: va fi unul dintre cele mai discutate şi disputate filme ale anului. Am rămas un timp pe loc, sorbind frazele din jur, căutând înţelesuri care să-mi readucă lumea în matca firească. Pentru că eram bulversată. Aveam nevoie de timp să asimilez ce am văzut. Poate că n-o să fiu în stare niciodată; pe moment a fost o experienţă pe care am respins-o ca pe un corp străin. Simţeam nevoia să mă detaşez, să mă aşez la terasă cu un pahar de vin, să mă uit pe Instagram la frivolităţi, să şterg ce-am văzut. Să pretind că lucruri ca acestea îmi sunt complet străine. Mă detașam, ca personajele. O facem cu toții, într-o măsură sau alta, în fața inexprimabilului. Însă până unde am merge cu negarea dacă circumstanţele s-ar schimba dramatic?

Banalitarea răului: limbajul atrocităţii în eufemisme sterilizate

E de înţeles că publicul încearca să umple cu sens abisul în care a fost aruncat timp de 2 ore, ca nevoie acută de umanitate. Caietul de presă, care include un interviu fabulos cu cineastul, ne spune că una dintre victimele periferice ale atrocității a fost chiar limbajul în sine, distorsionat, dezbrăcat de sens și reconstituit în forme fără sânge, în eufemisme sterilizate. Deși mai puțin infamă decât "soluția finală", înfricoșătoarea denumire "zona de interes"-interessengebiet în germană - a fost folosită de SS-ul nazist pentru a descrie perimetrul de 40 de kilometri pătraţi ce înconjoară Auschwitz-ul, complexul lagărelor de concentrare de la periferia orașului Oświęcim, Polonia. Titlul nu-i aparţine lui Glazer, ci romancierului Martin Amis care, în 2014, a publicat un roman fascinant şi sinistru, de un umor sumbru, care alternează perspectivele agresorilor şi ale deţinuţilor. În carte, un ofiţer nazist se îndrăgosteşte de soţia comandantului de lagăr, un anume Paul Doll (o versiune ficţionalizată a lui Rudolf Höss).

În adaptarea cinematografică, Glazer renunţă la viziunile alternante şi la umorul negru. Zona de interes devine un film despre oameni ce refuză cu fermitate să se vadă pe ei înșiși: dacă şi-ar da seama ce monstruozităţi au devenit, ar înnebuni pe loc. “Nu suntem lucizi, altminteri urâţenia existenţei ne-ar răpi miniţile”, spunea Henry Miller. Autoiluzionarea sau, mai precis, negarea morţii şi, automat a condiţiei umane, ne îndeamnă să ne închipuim un destin eroic, să construim monumente, să cucerim imperii sau să pierdem timpul de parcă am fi veşnici. La un nivel mai micro, ne ajută la detaşarea cotidiană, aproape ritualică: un alt mare film despre “compartimentizare”, Moartea Domnului Lăzărescu, ne-a arătat cum medicii şi asistentele discută despre creme de faţă şi alte nimicuri când sunt înconjuraţi de moarte. În Zona de interes avem cel mai extrem exemplu: cuplul Höss îşi construieşte un paradis bucolic lângă o fabrică de exterminare. Şi dacă tot vorbim de şocuri şi uimiri: de la stilistul Glazer mă aşteptam la mari îndrăzneli formale. Însă interesul său pentru partea civilă a existenţei de la Auschwitz, derulată la nici câţiva metri de sârma ghimpată, este tradus printr-un stil auster, dezbrăcat în mare parte de artificii, ca într-un reality show. El introduce publicul în universul burghez hiper realist al familiei Höss, al cărei patriarh, Rudolf, este comandantul lagărului. O zonă foarte clară, de înaltă definiţie, făcută din tăgăduire. Şi din prunci bucălaţi, servitori umili, o vilă imaculată cu două etaje, grădini luxuriante şi însorite. Această pură fantezie ariană coexistă frisonant cu infernul lagărului care, mai ales noaptea, scoate flăcări coşmăreşti. Lumile nu rămân mereu separate: apar bucăţi de craniu în râul de lângă casă, fumul teribil de la furnale întunecă orizontul (însă aceste contagiuni sunt respinse uneori chiar violent) şi, mai ales, există acele zgomotele oribile, omniprezente. Intruziunea ororii se face prin sunet ambiental. Aici rezidă geniul filmului, atât de diferit de multe altele despre acelaşi subiect: preocupat de moralitatea demersului său, Glazer decide să nu arate grozăviile, ci doar să le facă auzite. Această decizie nu le trivializează gravitatea. Puterea sugestiei are darul de a ne tulbura şi mai tare. Alt şoc e şi conştientizarea că, până la urmă, e vorba de o dramă domestică. Cu un twist. Un cuplu este pus la test, iar soţul e forţat să-şi părăsească domiciliul.Va reuşi sau nu să se întoarcă acasa? Ah şi totul pe canavaua Holocaustului, unde el e artizan principal. Mulţi dintre aceşti călăi erau taţi respectabili cu soţii grijulii şi o muncă solicitantă. Uneori, corpurile le cedau înainte de minte (ca în scena în care Höss vomită coborând pe nişte scări monumentale ce duc parcă spre iad).

Caietul de presă: estetică de Big Brother şi reconstrucţie maniacală

Glazer face rar filme, iar atunci când e implicat într-un proiect, devine preocupat maniacal de acesta ani de-a rândul, un proces documentat pe larg în caietul de presă. Pentru Zona de interes, a lucrat cu o echipă care, timp de 2 ani, a citit toate volumele cu mărturiile supravieţuitorilor, ale grădinarilor sau servitorilor, căutând orice referinţă la familia Höss.

Decizia de a realiza pelicula ca un reality show din cel mai grotesc a venit dintr-o planificare meticuloasă. Camera de filmat echilibrată, calmă, îşi supraveghează implacabil personajele, sub lumină naturală. Precis şi fără să judece. Toate acestea nu fac decât să scoată în evidenţă aberantul situaţiei. Într-o scenă de început, Rudolf este sărbătorit de copiii săi şi condus pe scări legat la ochi, o inversare perversă și ludică a situației sale cotidiene. Orbirea sa momentană sugerează o stare mai profundă de negare. Mai târziu, în timp ce capul familiei închide și încuie metodic numeroasele uși ale gospodăriei sale înainte de a se duce la culcare (un proces cartografiat cu atenție prin tăieturi rapide, ca de bisturiu) de parcă s-ar feri de fantome, tensiunea acestor gesturi atât de banale devine de nesuportat, iar paranoia ce pluteşte în aer e sufocantă ca şi fumul ucigaş. Compartimentarea, atât ca arhitectură, cât și ca adaptare psihică, este tema principală a filmului, ne spune regizorul. Glazer mărturiseşte că l-a preocupat ideea de genocid ca limită a unei gândiri instituționale ce a conceput o infrastructură ale cărei considerații și complicații practice exclud orice contemplare reală a obiectivului său; o practică desfășurată cu obstinație în numele teoriei.

Conacul labirintic al familiei Höss a fost recreat, la faţa locului, în detalii exacte, de extraordinarul scenograf Chris Oddy, a cărui echipă a petrecut patru luni de zile cultivând și amenajând grădina înainte de filmări. Câinele, de pildă, îi aparţine chiar actriţei Sandra Hüller. Ritmul precis, extrem de structurat al lui Glazer, multitudinea de repetări ritmice ale gesturilor celor mai insignifiante, înșelător de minimale, toate sunt consecinţa unei metode unice de producție. Echipa a folosit până la zece camere fixe (mânuite de la distanță de cinci operatori de focalizare) pentru a filma scenele simultan, în diferite camere diferite de pe platou. Efectul acestei tehnici este subliminal, dar straniu, creând o estetică intimă și totuși detașată - o replică inchietantă a unor emisiuni de televiziune de tip Big Brother, care testează tensiunea dintre control și spontaneitate, ni se explică. Fără echipa de filmare alături- și cu aparatul de filmare încorporat în locuri invizibile de către tehnicieni-, actorii au putut să se miște cu o libertate de mișcare totală în cadrul unui sistem meticulos construit, în timp ce Glazer supraveghea mai multe monitoare într-o rulotă aflată de cealaltă parte a peretelui. Sentimentul de alienare, de singurătate, de trupuri care se mişcă repetitiv şi claustrofob, ca nişte peşti într-un acvariu, devine copleşitor. O închisoare mai luminoasă, cu servicii de masă din porţelan furate de la deţinuţi. Ba chiar, în ceea ce priveşte familia Höss, cu convingerea că fac parte din ceva măreţ.

Cum să luminezi bezna fără artificii stilistice

“Am avut nevoie și de un echilibru și de puțină lumină”, mărturiseşte Glazer. "Îmi amintesc că la prima dintre multele călătorii în Polonia, mă gândeam că nu pot face filmul dacă nu era nimic altceva decât întuneric. Și am întâlnit o femeie de 90 de ani care era acolo la vremea respectivă. Avea doisprezece ani și făcea parte din rezistența poloneză. Mi-a povestit că ieșea și se ducea pe ascuns să hrănească în secret câțiva prizonieri, și nu a spus-o cu mândrie. Era ceva ce trebuia să facă. Pentru ea, era natural în acele circumstanțe. Povestea ei mi-a rămas în minte și am simțit că este ceva sfânt; nu în sens religios. Dar ea se afla la capătul opus al spectrului, era lumina. Simțeam că pot face filmul. Este reprezentată acolo prin imaginile termice; ea este cea care adună merele și perele și le lasă deţinuţilor. E o persoană incredibil de importantă, dar nu un personaj. M-am gândit la ea mai mult ca la o energie. Energia termică a venit din aceeași idee, aceea de a nu avea niciun fel de iluminare. Totul este lumină naturală sau o sursă artificială pe care cineva a aprins-o. Așa că, dacă nu aveam de gând să luminez o cameră de zi, nu aveam de gând să luminez un câmp. În 1943, nu vedeai nimic pe un câmp noaptea, așa că instrumentul modern este o cameră termică. Totul e o chestiune de consecvență, un angajament de a nu fetișiza nimic. Orice figură de stil trebuia să dispară.”

Cineva, undeva a spus că, în ciuda atâtor uşi închise în film, pelicula lui Glazer refuză să trântească ușa istoriei care rămâne periculos şi veșnic deschisă. Asta şi pentru că te face să discuţi la nesfârşit despre ce tocmai ai văzut şi ai auzit.

Anca Grădinariu

Published by badunicorn.ro in Noutăți

Tags: jonathan glazer, oscars, zona de interes

February 27, 2023

SUMMERHITS: AFTERSUN ÎN 5 PIESE

Într-un film în care tăcerea şi lucrurile nespuse contează enorm, muzica reuşeşte să fie atât de importantă, încât funcţionează ca un subtext. Întregul e mai mare decât suma părţilor în Aftersun şi câteva acorduri presărate ici şi colo, imagini neclare sau alterate, frânturi de amintire sau de discuţie se strâng într-unul dintre cele mai ambigue şi mai celebrate debuturi cinematografice ale ultimilor ani. Puternic nu e primul cuvânt care-ţi vine în minte imediat după ce l-ai văzut, însă e un adjectiv cu care l-ai descrie la ceva timp după, de parcă te-ai fi lăsat purtat de apele unui râu, timid la matcă, tumultuos la vărsarea în mare. Creşte în tine: e ca o melodie uşoară de vară pe care odinioară ai dansat, fericit, cu cineva drag şi care acum îţi dă vertijuri din cauza încărcăturii emoţionale. “It's me in a corner, it's me in a spotlight losing my religion..”

1. MACARENA - LOS DEL RIO

Filmul nu foloseşte o coloană sonoră cu muzică special compusă ca să-ți atragă atenţia unde trebuie să te încordezi sau să lăcrimezi, ci doar aşa numitele “needle drops”, adică piese faimoase, împrumutate pentru soundtrack.

Sunt anii '90 cu invazia de Europop şi Britpop şi hitul pe care toată lumea a dansat (dar puţini au curajul să recunoască) face ravagii la o staţiune turcească plină cu britanici de condiţie mijlocie. Un tată petrece o săptămână cu fiica sa de 11 ani, o vacanţă pe care, de fapt, nu şi-o poate permite. Între ei e o complicitate evidentă, multă dragoste, dar şi frustrare. Calum era aproape un copil când a avut-o pe Sophie şi acum e divorţat, cu probleme financiare (abia sugerate) şi nu numai. Scena în care personalul hotelului dansează Macarena pe terasă, antrenând turiştii, e exemplară pentru ce refuză regizoarea să facă: să ia calea cea mai uşoară şi s-o transforme într-un moment dezolant şi kitsch. Cei doi observă spectacolul din bula lor, amuzaţi şi puţin detaşaţi, însă există multă bucurie aici. Nu ironie sau condescendenţă: e fericirea aceea nealterată când paradisul e oriunde sunt părinţii tăi. Da, nu se află în cea mai glam stațiune - încăperile modestului stabiliment dau spre o piscină, o masă de biliard și un spațiu care se închipuie a fi o sală de jocuri video, formată din două aparate cu fise cu monede- dar Calum și Sophie se distrează de minune stropindu-se în apă, lenevind în soare, filmându-se şi amuzându-se în camera de hotel. Trec prin câteva certuri tipice, dar e evident că le place să fie unul lângă celălalt. Paul Mescal (nominalizat la Oscar pentru acest rol) și Frankie Corio au o chimie minunată, naturală, care lasă să transpară natura schimbătoare a relației lor.

Un indiciu că, în acest film, sunetul e la fel de important ca imaginea ni se oferă din prima scenă care se deschide cu zgomotul demult uitat al unei casete inserate într-un cameră video. Pe ecran vedem un home movie decolorat cu cele două personaje principale. La un moment dat, imaginea e pusă pe pauză şi ne întrebăm cine se află la butoane. Şi toată această derulare înapoi a unei amintiri imperfecte adaugă un strat de semnificaţie peliculei lui Charlotte Wells. Nu este doar o dramă de familie sfâșietoare, ci și o meditație captivantă despre memorie, despre felul în care prezentul modifică trecutul atunci când ne rememorăm copilăria din perspectiva unui adult şi descoperim şi înţelegem lucruri pe care nu le-am observat la acea vreme.

2. TENDER, BLUR

Blur, la apogeul lor, au livrat această piesă antemică şi nostalgică, înălţătoare dar şi intimistă care acum se potriveşte minunat aici. Acordurile ei încep în camera de hotel, ca venite de afară. Aparatul de filmat iese din încăpere şi se îndepărtează de uşa închisă, pe hol, piesa vibrând în crescendo, răvăşitoare şi ameninţătoare, ca şi cum ar fi vorba de un climax. Apoi face tranziţia pe imaginea lui Calum stând cu braţele deschise (sfidător sau, poate, sfârşit) pe balustrada balconului. Mai vedem paraşute valsând pe cer şi plutim şi noi odată cu ele. Şi, totuşi, un sentiment inconfortabil se strecoară: este tânărul tată în extaz sau într-un supliciu privat? La fel cum Calum ascunde fiicei sale o mare parte din ceea ce simte, Wells ascunde o mare parte din ceea ce ştie față de spectator, oferindu-ne doar atât cât să fim intrigați și îngrijorați. Melancolia filmului este aici dublată de un presentiment a ceva ce se apropie inexorabil. Vedem apoi câteva flash-uri cu Sophie adultă care priveşte la aceste imagini, încercând să dea un sens acelor vremuri, acum conştientă că Calum a fost nu doar tatăl ei, ci şi un om tulburat.

3. LOSING MY RELIGION, R.E.M.

În seara de karaoke, Sophie încearcă, fără succes, să-şi convingă tatăl să-i ţină isonul. Până la urmă, cântă singură, curajoasă şi foarte afonă, arhicunoscuta Losing My Religion, căutându-l mereu cu ochii pe Calum, ca pentru încurajare. Acesta încearcă să-şi ascundă mâhnirea, sentimentul că nu doreşte să fie acolo. “I think I saw you try, but that was just a dream.”

Wells, care e şi scenarista filmului, ne introduce încet, dar ferm, în viețile celor doi, îndepărtând straturi și dezvăluind detalii revelatoare pe măsură ce avansează cu povestea. Aflăm că este posibil ca tatăl să nu aibă suficienți bani ca să-i îndeplinească dorințele fiicei sale. “Nu te oferi să plătești dacă nu ai bani”, îi spune ea şi în voce i se citește furie și petulanță. Dar supărarea ei este volatilă: se întoarce cu sufletul la el, râzând împreună de un ghid turistic, mânjindu-se cu noroi pe spate într-o baie de sulf şi împărtășind o intimitate ludică şi autentică pe care n-o vezi în prea multe filme despre tați și fiice.

4. DRINKING IN L.A., BRAN VAN 3000

Sophie se alătură unui grup de adolescenţi mai mari și mai cool din stațiune, iar noi simțim inevitabilitatea maturizării și faptul că aceasta va fi ultima vacanță tată-fiică în care ea va fi cu adevărat doar un copil. Pe terasa hotelului, ascultă hiturile şi se uită curioasă la un cuplu care se sărută. Apoi îi împinge pe adolescenţi în piscină. Aparatul de filmat plonjează odată cu ea, iar piesa se aude ca de sub apă, înfundat şi distorsionat (alt montaj sonor inspirat) ca amintirile din prezent ale adultului. Calum își iubește profund fiica, dar sugestiile că nu e tocmai în regulă se adună. De ce are mâna bandajată? De ce își scuipă reflexia din oglindă când Sophie nu se uită? Ce îl deranjează atât de mult? Doar atunci când reușim să acceptăm figura parentală ca pe o persoană vulnerabilă, cu nesiguranţe, și continuăm totuși s-o iubim, abia atunci ne maturizăm cu adevărat. Un film despre dragoste necondiţionată, pierdere dureroasă și fragilitatea memoriei.

5. UNDER PRESSURE, QUEEN ŞI DAVID BOWIE

După Aftersun, nu veţi mai asculta acest hit în acelaşi fel. Under pressure apare de câteva ori pe parcursul filmului, dar e reluat într-o secvenţă superbă, ce amestecă realitatea cu fantezia, trecutul cu prezentul şi care ilustrează minunat personalitatea evazivă a lui Calum printr-o serie de imagini suprarealiste, onirice, în care îl vedem dansând la o petrecere rave, pierdut în muzică, luminat de stroboscop, în timp ce apare și dispare. Sophie ajunge la el, pentru o clipă, și încearcă să îl strângă strâns în brațe. Tatăl şi fiica interacţionează prin dans. Dar apoi el dispare, iar ea rămâne cu casete video vechi și amintiri şi emoţii neclare pe care trebuie să le sorteze. “Cause love's such an old-fashioned word…and love dares you to care for the people on the edge of the night”.

Aftersun face parte din acea zonă de arthouse european foarte confortabilă cu liniştea, care nu încearcă să împingă emoţia prin muzică şi totuşi, într-o manieră discretă, povestea devine, treptat, dependentă de cântecele care spun ce personajele nu sunt în stare. Cineasta a povestit că a ales piese care funcţionează ca o maşină a timpului şi care vorbesc despre oameni, confuzi sau contradictorii, ce trăiesc într-un soi de negare de sine sau care se trezesc din ea. Unele dintre ele mizează foarte mult pe memoria colectivă, adică sunt hituri pe care simţi că le știi de o viață întreagă. “Under Pressure”, spune Wells, este un cântec atât de neobișnuit, aproape ca un test Rorschach. E un cântec vesel? E un cântec trist? Oricum, se potriveşte cu ciudățenia și ambiguitatea scenei în sine, care nu este imediat inteligibilă ca fiind un vis sau un coșmar. Mai ales că la începutul ei, este un cântec vesel, nu-i așa? Este piesa care îl face să danseze. Este cântecul care o face pe ea să râdă într-un anume fel, jenată de tatăl ei care dansează. Și apoi, de îndată ce am îndepărtat beat-ul dansant din acest hit, chiar şi orchestraţia și, în special atunci când am ajuns la acele voci foarte crude, ne-am dat seama cât de multe ascundeau. Din nou, este vorba despre cât de grozavi sunt Freddie Mercury și David Bowie ca interpreţi... Și există un moment de completă linişte - ca și cum piesa s-ar opri și apoi ar începe din nou. Simți un soi de suspendare a realității, în timp ce treci de la flashback-uri înapoi la prezent. Pentru că Aftersun nu crede în simpla curgere a timpului, ci în întinderea acestuia, muzica pop, la fel ca şi imaginea, magnifică, e folosită pentru a dezvălui acele straturi de emoții care altfel s-ar ascunde sub haina unei "structuri". Este un film evocator în cea mai pură tradiţie cinematografică: dimensiunile la care ajunge Wells sunt posibile doar datorită interacțiunii dintre sunet şi imagine, precum valurile unui ocean liniștit ce ating țărmul într-o noapte cu lună plină. Nu rataţi un film incredibil de intim şi de emoţionant, ca o piesă unplugged într-o lume Marvel.

Anca Grădinariu

Published by badunicorn.ro in Noutăți

Tags: aftersun, badunicorn, baftas, charlotte wells, frankie corio, oscars, paul mescal

January 20, 2023

10 motive pentru care nu trebuie să ratați Close de Lukas Dhont

1. Pentru că e o poveste care nu dispare odată cu genericul final. Rămâne multă vreme cu tine, te răscoleşte, simţi nevoia s-o recomanzi celor dragi şi să o dezbaţi cu prietenii. Te face să priveşti în tine şi înapoi în trecut. E mai mult decât un film, e un eveniment.

2. Dacă mai credeți încă în cinemaul de autor, provocator și profund. Dacă tânjiți la transcendența și emoția care îți răpesc creierul și inima și care au puţine în comun cu evazionismul. Ca orice film mare, vorbeşte despre business-ul confuz, dar și izbăvitor, de a trăi. Close este o peliculă despre prietenie și responsabilitate ce are în miez prietenia intensă între doi băieți de treisprezece ani, de la care ieși adânc mişcat.

3. Dacă puteţi suporta o supradoză de emoție, de nivelul unui electroșoc. Al doilea film al belgianului Lukas Dhont, după puternicul şi controversatul Girl, îți trage un glonte de argint în inimă, ca să te transforme, indiferent de faza lunii, într-un ghem de simțire și de neliniște. Ar trebui să aibă, pe generic, un avertisment: „atenţie, pelicula îţi poate provoca puternice reacţii afective”. Ceea ce începe delicat, aproape bucolic, continuă percutant ca o mănuşă de box înfăşurată în catifea.

4. Pentru că e prilejul ideal să descoperiți noul copil minune al cinematografului european, cocoloșit de mai toate marile festivaluri, cu Cannes-ul în frunte (unde Close a luat Marele Premiu al Juriului ). “Nu a durat mult până când mi-am dat seama că eu că vreau să fac filme intime, personale. Am vrut să încerc să explorez lucruri care au fost tulburătoare pentru mine în copilărie și la începutul adolescenței. Apoi, într-o zi, m-am dus să vizitez vechea mea școală primară din satul natal. Mi-au revenit în minte amintirile din acea perioadă, când era foarte greu să fiu eu însumi cu adevărat. Băieții se comportau într-un fel, fetele în alt fel, iar eu mă simțeam mereu ca și cum nu aș fi făcut parte din niciun grup. Chiar și astăzi, încă mă confrunt cu anii dureroși din școala primară și gimnaziu, fără să vreau să par prea dramatic în această privință. Așa că am încercat să scriu aceste sentimente și să exprim ceva despre acea lume din propria mea perspectivă”, povesteşte cineastul.

5. Pentru că acest teen movie de autor „te va face să te gândeşti la propriile prietenii. La urma urmei, ce este viața dacă nu punctul culminant al drumului parcurs alături de tovarășii de drum? S-ar putea să-i rănești, dar şi ei pe tine, însă acesta este riscul atunci când cauţi dragostea”, scrie criticul Patrick McDonald. „Am așternut câteva cuvinte pe hârtie: prietenie, intimitate, frică, masculinitate... și Close a ieșit din asta. Intenția mea a fost să fac un film care să aducă un omagiu prietenilor cu care am pierdut legătura, din cauza mea, pentru că am păstrat distanța și am simțit că am i-am trădat. În plus, am vrut să vorbesc despre pierderea cuiva drag și despre importanța timpului pe care îl petrecem cu cei pe care îi iubim. Povestea se bazează, în esență, pe ruperea unei relații intime și pe sentimentul de responsabilitate și de vinovăție care decurge de aici. În anumite privințe, este începutul călătoriei spre adolescență”, declară Dhont.

6. Ca să descoperi doi actori copii fenomenali. Cu atât mai impresionantă e performanţa lor, cu cât a fost rodul întâmplării. Regizorul l-a întâlnit pe Eden (care îl interpretează pe Léo) în trenul care mergea de la Anvers la Gent, la scurt timp după ce a scris prima scenă a filmului, şi a fost frapat de expresivitatea puştiului. Procesul de casting a fost laborios. În final, au fost selectaţi 40 de copii care au dat probe în perechi. Când cineastul i-a văzut pe Eden și Gustave (care îl joacă pe Rémi) împreună, a știut că au o legătură specială, pentru că „au reușit să se scufunde în emoția scenelor ca apoi să-și revină rapid. Au fost copilăroși și totuși și-au abordat rolurile cu maturitate”. Au format o pereche fantastică.

7. Pentru că pelicula are un scor aproape perfect (91%) de cronici pozitive pe site-ul Rottentomatoes.com. Criticii de film îl consideră, în cvasiunanimitate, un studiu profund emoţionant al iubirii frăţeşti şi unul dintre cele mai sfâșietoare portrete ale bullying-ului filmate vreodată. Pentru aceştia, Close este o perspectivă tandră, extraordinar interpretată, asupra inocenței pierdute în copilărie.

8. Pentru a-i observa coregrafia. Close este creaţia unui cineast pentru care corpul şi mişcarea sunt esenţiale. În timpul studiilor de film, el prefera să facă stagii cu coregrafii. Voia să devină dansator, nu regizor. Mai târziu, scrisul i-a oferit o altă modalitate de a canaliza această dorință, iar cuvintele au început să se traducă adesea în intenţii corporale. Dhont şi-a dat seama că îi este mai greu să se exprime prin scris decât prin mișcare și dans, aşa că acum operele sale încorporează mișcarea ca mijloc de comunicare.

9. Pentru că reafirmă vitalitatea cinemaului european

Dhont creează o poveste onestă și devastatoare despre pubertate, dezvăluindu-ne temerile și nesiguranța pe care le trăim în această perioadă de formare. E imposibil să rămâi apatic la mesajul său puternic.

10. Close este o călătorie emoționantă prin adolescenţa confuză ce descrie cu autenticitate acele momente în care fericirea și fantezia se diluează în fața cruzimii și a intoleranţei lumii din jur. Tinerii actori Eden Dambrine și Gustav De Waele sunt o revelaţie pentru că poartă pe umeri, cu o maturitate şi un echilibru frapante, enorma greutate a filmului. Cineastul știe cum să capteze sugestiv intimitatea în fața camerei și permite ca sentimentele să fie exprimate fără cuvinte. O operă excepţională care îl poziționează pe Lukas Dhont ca una dintre noile voci ale cinematografiei europene, datorită talentului și a hipersensibilității cu care spune povești ce merită să fie văzute de un public larg.

Anca Grădinariu

Published by badunicorn.ro in Noutăți

Tags: badunicorn, cannes, close, closebylukasdont, grand prix, lukas dhont, oscars