Într-un film în care tăcerea şi lucrurile nespuse contează enorm, muzica reuşeşte să fie atât de importantă, încât funcţionează ca un subtext. Întregul e mai mare decât suma părţilor în Aftersun şi câteva acorduri presărate ici şi colo, imagini neclare sau alterate, frânturi de amintire sau de discuţie se strâng într-unul dintre cele mai ambigue şi mai celebrate debuturi cinematografice ale ultimilor ani. Puternic nu e primul cuvânt care-ţi vine în minte imediat după ce l-ai văzut, însă e un adjectiv cu care l-ai descrie la ceva timp după, de parcă te-ai fi lăsat purtat de apele unui râu, timid la matcă, tumultuos la vărsarea în mare. Creşte în tine: e ca o melodie uşoară de vară pe care odinioară ai dansat, fericit, cu cineva drag şi care acum îţi dă vertijuri din cauza încărcăturii emoţionale. “It's me in a corner, it's me in a spotlight losing my religion..”
1. MACARENA - LOS DEL RIO
Filmul nu foloseşte o coloană sonoră cu muzică special compusă ca să-ți atragă atenţia unde trebuie să te încordezi sau să lăcrimezi, ci doar aşa numitele “needle drops”, adică piese faimoase, împrumutate pentru soundtrack.
Sunt anii '90 cu invazia de Europop şi Britpop şi hitul pe care toată lumea a dansat (dar puţini au curajul să recunoască) face ravagii la o staţiune turcească plină cu britanici de condiţie mijlocie. Un tată petrece o săptămână cu fiica sa de 11 ani, o vacanţă pe care, de fapt, nu şi-o poate permite. Între ei e o complicitate evidentă, multă dragoste, dar şi frustrare. Calum era aproape un copil când a avut-o pe Sophie şi acum e divorţat, cu probleme financiare (abia sugerate) şi nu numai. Scena în care personalul hotelului dansează Macarena pe terasă, antrenând turiştii, e exemplară pentru ce refuză regizoarea să facă: să ia calea cea mai uşoară şi s-o transforme într-un moment dezolant şi kitsch. Cei doi observă spectacolul din bula lor, amuzaţi şi puţin detaşaţi, însă există multă bucurie aici. Nu ironie sau condescendenţă: e fericirea aceea nealterată când paradisul e oriunde sunt părinţii tăi. Da, nu se află în cea mai glam stațiune - încăperile modestului stabiliment dau spre o piscină, o masă de biliard și un spațiu care se închipuie a fi o sală de jocuri video, formată din două aparate cu fise cu monede- dar Calum și Sophie se distrează de minune stropindu-se în apă, lenevind în soare, filmându-se şi amuzându-se în camera de hotel. Trec prin câteva certuri tipice, dar e evident că le place să fie unul lângă celălalt. Paul Mescal (nominalizat la Oscar pentru acest rol) și Frankie Corio au o chimie minunată, naturală, care lasă să transpară natura schimbătoare a relației lor.
Un indiciu că, în acest film, sunetul e la fel de important ca imaginea ni se oferă din prima scenă care se deschide cu zgomotul demult uitat al unei casete inserate într-un cameră video. Pe ecran vedem un home movie decolorat cu cele două personaje principale. La un moment dat, imaginea e pusă pe pauză şi ne întrebăm cine se află la butoane. Şi toată această derulare înapoi a unei amintiri imperfecte adaugă un strat de semnificaţie peliculei lui Charlotte Wells. Nu este doar o dramă de familie sfâșietoare, ci și o meditație captivantă despre memorie, despre felul în care prezentul modifică trecutul atunci când ne rememorăm copilăria din perspectiva unui adult şi descoperim şi înţelegem lucruri pe care nu le-am observat la acea vreme.
2. TENDER, BLUR
Blur, la apogeul lor, au livrat această piesă antemică şi nostalgică, înălţătoare dar şi intimistă care acum se potriveşte minunat aici. Acordurile ei încep în camera de hotel, ca venite de afară. Aparatul de filmat iese din încăpere şi se îndepărtează de uşa închisă, pe hol, piesa vibrând în crescendo, răvăşitoare şi ameninţătoare, ca şi cum ar fi vorba de un climax. Apoi face tranziţia pe imaginea lui Calum stând cu braţele deschise (sfidător sau, poate, sfârşit) pe balustrada balconului. Mai vedem paraşute valsând pe cer şi plutim şi noi odată cu ele. Şi, totuşi, un sentiment inconfortabil se strecoară: este tânărul tată în extaz sau într-un supliciu privat? La fel cum Calum ascunde fiicei sale o mare parte din ceea ce simte, Wells ascunde o mare parte din ceea ce ştie față de spectator, oferindu-ne doar atât cât să fim intrigați și îngrijorați. Melancolia filmului este aici dublată de un presentiment a ceva ce se apropie inexorabil. Vedem apoi câteva flash-uri cu Sophie adultă care priveşte la aceste imagini, încercând să dea un sens acelor vremuri, acum conştientă că Calum a fost nu doar tatăl ei, ci şi un om tulburat.
3. LOSING MY RELIGION, R.E.M.
În seara de karaoke, Sophie încearcă, fără succes, să-şi convingă tatăl să-i ţină isonul. Până la urmă, cântă singură, curajoasă şi foarte afonă, arhicunoscuta Losing My Religion, căutându-l mereu cu ochii pe Calum, ca pentru încurajare. Acesta încearcă să-şi ascundă mâhnirea, sentimentul că nu doreşte să fie acolo. “I think I saw you try, but that was just a dream.”
Wells, care e şi scenarista filmului, ne introduce încet, dar ferm, în viețile celor doi, îndepărtând straturi și dezvăluind detalii revelatoare pe măsură ce avansează cu povestea. Aflăm că este posibil ca tatăl să nu aibă suficienți bani ca să-i îndeplinească dorințele fiicei sale. “Nu te oferi să plătești dacă nu ai bani”, îi spune ea şi în voce i se citește furie și petulanță. Dar supărarea ei este volatilă: se întoarce cu sufletul la el, râzând împreună de un ghid turistic, mânjindu-se cu noroi pe spate într-o baie de sulf şi împărtășind o intimitate ludică şi autentică pe care n-o vezi în prea multe filme despre tați și fiice.
4. DRINKING IN L.A., BRAN VAN 3000
Sophie se alătură unui grup de adolescenţi mai mari și mai cool din stațiune, iar noi simțim inevitabilitatea maturizării și faptul că aceasta va fi ultima vacanță tată-fiică în care ea va fi cu adevărat doar un copil. Pe terasa hotelului, ascultă hiturile şi se uită curioasă la un cuplu care se sărută. Apoi îi împinge pe adolescenţi în piscină. Aparatul de filmat plonjează odată cu ea, iar piesa se aude ca de sub apă, înfundat şi distorsionat (alt montaj sonor inspirat) ca amintirile din prezent ale adultului. Calum își iubește profund fiica, dar sugestiile că nu e tocmai în regulă se adună. De ce are mâna bandajată? De ce își scuipă reflexia din oglindă când Sophie nu se uită? Ce îl deranjează atât de mult? Doar atunci când reușim să acceptăm figura parentală ca pe o persoană vulnerabilă, cu nesiguranţe, și continuăm totuși s-o iubim, abia atunci ne maturizăm cu adevărat. Un film despre dragoste necondiţionată, pierdere dureroasă și fragilitatea memoriei.
5. UNDER PRESSURE, QUEEN ŞI DAVID BOWIE
După Aftersun, nu veţi mai asculta acest hit în acelaşi fel. Under pressure apare de câteva ori pe parcursul filmului, dar e reluat într-o secvenţă superbă, ce amestecă realitatea cu fantezia, trecutul cu prezentul şi care ilustrează minunat personalitatea evazivă a lui Calum printr-o serie de imagini suprarealiste, onirice, în care îl vedem dansând la o petrecere rave, pierdut în muzică, luminat de stroboscop, în timp ce apare și dispare. Sophie ajunge la el, pentru o clipă, și încearcă să îl strângă strâns în brațe. Tatăl şi fiica interacţionează prin dans. Dar apoi el dispare, iar ea rămâne cu casete video vechi și amintiri şi emoţii neclare pe care trebuie să le sorteze. “Cause love's such an old-fashioned word…and love dares you to care for the people on the edge of the night”.
Aftersun face parte din acea zonă de arthouse european foarte confortabilă cu liniştea, care nu încearcă să împingă emoţia prin muzică şi totuşi, într-o manieră discretă, povestea devine, treptat, dependentă de cântecele care spun ce personajele nu sunt în stare. Cineasta a povestit că a ales piese care funcţionează ca o maşină a timpului şi care vorbesc despre oameni, confuzi sau contradictorii, ce trăiesc într-un soi de negare de sine sau care se trezesc din ea. Unele dintre ele mizează foarte mult pe memoria colectivă, adică sunt hituri pe care simţi că le știi de o viață întreagă. “Under Pressure”, spune Wells, este un cântec atât de neobișnuit, aproape ca un test Rorschach. E un cântec vesel? E un cântec trist? Oricum, se potriveşte cu ciudățenia și ambiguitatea scenei în sine, care nu este imediat inteligibilă ca fiind un vis sau un coșmar. Mai ales că la începutul ei, este un cântec vesel, nu-i așa? Este piesa care îl face să danseze. Este cântecul care o face pe ea să râdă într-un anume fel, jenată de tatăl ei care dansează. Și apoi, de îndată ce am îndepărtat beat-ul dansant din acest hit, chiar şi orchestraţia și, în special atunci când am ajuns la acele voci foarte crude, ne-am dat seama cât de multe ascundeau. Din nou, este vorba despre cât de grozavi sunt Freddie Mercury și David Bowie ca interpreţi... Și există un moment de completă linişte - ca și cum piesa s-ar opri și apoi ar începe din nou. Simți un soi de suspendare a realității, în timp ce treci de la flashback-uri înapoi la prezent. Pentru că Aftersun nu crede în simpla curgere a timpului, ci în întinderea acestuia, muzica pop, la fel ca şi imaginea, magnifică, e folosită pentru a dezvălui acele straturi de emoții care altfel s-ar ascunde sub haina unei "structuri". Este un film evocator în cea mai pură tradiţie cinematografică: dimensiunile la care ajunge Wells sunt posibile doar datorită interacțiunii dintre sunet şi imagine, precum valurile unui ocean liniștit ce ating țărmul într-o noapte cu lună plină. Nu rataţi un film incredibil de intim şi de emoţionant, ca o piesă unplugged într-o lume Marvel.
Anca Grădinariu
