Nu cred că sunt singura cu un sentiment ambivalent: că timpul s-a scurs repede, dar şi că am trăit mai multe vieţi. Cu Monica şi Ştefan, cei doi neobosiţi protagonişti ai companiei Bad Unicorn, mă ştiu dintr-o astfel de existenţă trecută.  Cumva, Berlinul ne-a legat. Cu Ştefan, am dormit pe saltele într-un apartament prost încălzit din Schöneberg, atunci când era doar un june cinefil de abia 23 de ani, entuziast şi inocent. Se întâmpla demult, cam pe vremea când Fatih Akin câştiga Ursul de Aur cu Head On. Minunea e că Ştefan a reuşit să-şi păstreze entuziasmul şi inocenţa, chiar şi după ce a devenit un player al industriei româneşti de gen. Cu Monica, am împărţit salteaua mai comodă a unui hotel Ibis, când eu aveam acreditare de jurnalist şi cazare inclusă şi ea se îndrăgostise de festival. De-a lungul timpului, la Berlinală, am împărtăşit cu amândoi filme proaste în înveliş lucios şi cockteiluri bune în baruri sordide. Din când în când şi câte o bijuterie ce ne reda încrederea în cinema.  Berlinul e un oraş vibrant, cu multe tentaţii care te pot ţine departe de sala de proiecţie, mai ales că, an de an, calitatea titlurilor din festival devine din ce în ce mai îndoielnică (se privilegiază agenda în detrimentul substanţei). Însă e greu de găsit doi oameni mai dedicaţi, mai greu de corupt, mai hotărâţi să vadă şi să audă tot, să îndure ore agonizante de mediocritate ca să găsească acea revelaţie pe care s-o aducă publicului român. Tot la acest festival, Monica mi-a spus, la un wurst mâncat pe fugă, de intenţia ei de a deschide, împreună cu Ştefan, o firmă independentă de distribuţie de film, într-un climat sumbru pentru acest gen de nebunii. I-am urat tot succesul din lume şi parcă i-am zis că-i admir inconştienţa. Nu prea credeam în reuşita lor, dar a fost suficient că au crezut ei: chiar la Berlin au găsit primul lor hit, On Body and Soul, pelicula care le-a insuflat suficient vânt în pânze pentru aventura ce va urma. (Nota autorului: ei m-au rugat să scriu ceva frumos despre ultima lor lansare, habar n-aveau c-o să încep cu acest mic elogiu, însă uneori vieţile anterioare preiau controlul asupra naraţiunii şi trebuie să te laşi dus de val).

Tot la Berlinală anul acesta, tot cu Monica, am văzut Past Lives la proiecţia de presă şi am fost de acord că e unul dintre cele mai bune filme din competiţie, dacă nu chiar cel mai bun. Am prezis că nu va lua niciun premiu, pentru că e inclasabil şi nu suficient de activist, deşi a avut printre cele mai bune cronici. Nu-i bai. Cu sau fără premiu, a devenit, pe bună dreptate, una dintre peliculele arthouse favorite ale anului. E un deliciu să-l pot revedea pe marele ecran românesc, doar pentru că Bad Unicorn şi-a asumat un alt pariu riscant pe care, sper din tot sufletul, să-l câştige. Riscant, pentru că e debutul unei necunoscute (Celine Song e o canadiană de origine coreeană), fără niciun “nume” în distribuţie. Însă ce subiect rezonant! Past Lives vorbeşte despre vieţi trecute pe care le credeai încheiate şi care se întorc să-ţi tulbure prezentul şi despre ce s-ar întâmpla dacă am avea şansa să trăim aievea “ce-ar fi fost dacă”.

O dramă discretă, insidioasă, fără intrigă stridentă, care ar putea fi acel summer movie tomnatic pentru nostalgicii după poveşti de dragoste rafinate şi inteligente. Pregătiţi-vă să-l vedeţi inclus în listele de best of ale anului. Lasă o impresie languroasă, o afectare care creşte în timp: e genul de film care îţi trece întâi prin creier ca să ţi se înfigă în suflet.

Na Young (Greta Lee) şi Hae Sung (Teo Yoo) sunt colegi de şcoală coreeni între care înfloreşte o poveste de dragoste adolescentină, întreruptă de plecarea fetei, împreună cu familia, în SUA. 12 ani mai târziu, Na care îşi spune acum Nora şi este dramaturgă debutantă în Manhattan, decide să-l caute pe Hae Sung online. Se întâlnesc pe Skype şi îşi trimit sms-uri. Legătura e încă palpabilă, dar ea decide să-i pună capăt ca să se dedice întru totul vieţii sale americane. Sărim peste încă 12 ani, când el se decide s-o viziteze în Manhattan, însă ea e căsătorită acum cu un alt scriitor pe nume Arthur. Cam atât vă pot dezvălui în legătură cu subiectul; vă mai spun doar că există un suspans legat de speranţele noastre fluctuante ca spectatori. Ce aşteptăm, de fapt, după atâtea clişee cu care ne-au bombardat romcom-urile? Ca Nora să fugă cu Hae Sung? Abilă, Song te face să vibrezi de anticipare la prima lor îmbrăţişare după mult timp. Apoi, aşteptările noastre sunt şi răsplătite şi negate, într-un scenariu extrem de perceptiv şi chiar suav. Până la urmă, chiar dacă nu o face cu fanfară ca alte producţii tipice de Berlinală, filmul e cât se poate de modern pentru că vorbeşte despre dezrădăcinare şi readaptare, despre identitate culturală, iluzii amoroase, despre o vreme şi o vârstă când deciziile lucide sunt privilegiate în detrimentul capitulării pasionale. E despre reţinere, morală şi caracter, despre context şi alegeri raţionale. Cât de non hollywoodian! Filmat cu graţie şi instincte bune, ne dă ocazia să contemplăm cadrele atent compuse, care nu par forţate, ci delicate, ba uneori chiar amețitoare. Nu există practic, personaje negative, te ataşezi de toţi trei, chiar şi de soţul american îndrăgostit, echilibrat şi sarcastic care încearcă să înţeleagă. El recunoaşte că situaţia are potenţial să fie o soap opera în care rolul său ar fi acela al “consortului american malefic care stă în calea unui destin măreţ”. “Atunci când vorbeşti în coreeană”, îi mai spune acesta soţiei, “e un loc în interiorul tău în care nu pot pătrunde.”

Poate fi un film discret şi fără drame intense, răvăşitor? Da, ca o zi de vară indiană, caldă şi înşelătoare, în care frunzele se încăpăţânează să cadă.  Acel moment tulburător în care culorile clare ale prezentului le estompează pe cele pastelate alte trecutului.

Suntem suma unor alegeri pragmatice care, de multe ori, nu ne aparţin, alteori sunt şlefuite de vârstă, geografie şi cultură. Viaţa noastră se împarte în capitole distincte, unde suntem personalităţi diferite şi ce-am alege într-unul, n-am alege şi în celălalt. O dovadă de maturitate. Celine Song a făcut un film despre alegeri pragmatice care e, în acelaşi timp, şi teribil de romantic pentru că iubirea neîmplinită la care râvneşti e mereu mai dulce decât cea pe care o trăieşti.

Anca Grădinariu