“Dacă ar fi să mă sinucid, aş face-o cu un glonț în inimă”, a spus acum ceva timp cineastul finlandez Aki Kaurismäki la o conferinţă de presă de la Cannes, unde îşi prezenta, mahmur, cu un câine în braţe, noul film. Îl înconjura acel abur melancolic de beţivan cu care şi-a îmbibat mai toate personajele masculine perdante. Dacă mahmureala e comună autorului şi eroilor săi, nu şi lipsa de direcţie, pentru că Aki ştie bine ce face, altfel n-ar fi ajuns singurul cineast finlandez legendar. În lunga şi iconoclasta lui filmografie, a construit o lume particulară greu de confundat şi o stilistică aparte, care i-a devenit tuşa personală inegalabilă. Am şi o anecdotă în legătură cu asta: în anii '90, făceam un curs de regie-scenaristică cu Mircea Daneliuc la o facultate privată repede dispărută. Regizorul ne-a povestit, la un moment dat, despre un film care l-a marcat. Nu-şi amintea titlul şi nici autorul. “Ceva nordic”. Însă ne-a povestit extrem de plastic atmosfera şi intriga. Un an sau doi mai târziu, eram la Sala Palatului, la prima retrospectivă românească dedicată lui Kaurismäki, asistând la proiecţia cu The Match Girl. Luminile s-au stins, ecran negru, apoi doar câteva cadre şi am ştiut: e filmul despre care ne-a povestit Daneliuc! Nu eram paranormală, doar că un mare cineast a izbutit să ne povestească atât de precis despre harul altuia, să ne descrie în detaliu acel univers atât de special, încât atunci când mi-a ajuns sub ochi, l-am identificat imediat. The Match Girl (1990) forma, împreună cu Ariel (1988) și Shadows in Paradise (1986), așa-numita "trilogie a proletariatului” sau “ a învinșilor" care a introdus numele și arta lui Kaurismäki în conştiinţa colectivă. Se contura un cineast ale cărui pelicule erau centrate pe pustietatea omului și suferința sa zilnică; povești ale declasaţilor, spuse cu un umor și o ironie ce îl făceau imediat recognoscibil la toate nivelurile. Compasiunea și compoziția stilistică rarefiată se adunau în splendide serenade către omenire.
Fallen Leaves este o reîntoarcere la acea matcă: într-o cromatică de anii '60, ca o explozie de culori primare, acest film splendid din punct de vedere vizual are o canava simplă, cu tuşe de melodramă hollywoodiană veche, care ne emoţionează şi ne face să râdem. La fel ca multe alte filme ale sale, propune un optimism prudent printre ruinele viselor frânte, o excentricitate care se exprimă perfect într-o imagine bizară, dar întotdeauna foarte singulară. “Sincer, sunt îngrijorat de viitorul cinematografiei. Un viitor pe care nu-l văd. Odată cu digitalul, magia cinematografiei este sortită să dispară. Singurul răspuns la această tendință rămân cinecluburile și cinematecile. Pentru mine, cinematograful a murit în 1962, televiziunea l-a distrus” declară poetul. Frunze căzătoare promite să devină un alt clasic al artistului care, de 40 de ani - de la debutul său cu Crimă și pedeapsă, din 1983 - a devenit faimos pentru stilul minimalist, dialogurile rare, ironia și filonul melancolic ce îi străbate operele. O combinaţie unică de cinism şi sentimentalism care, în alte doze şi pe alte mâini, ar fi fost fatală. Avem şi aici o poveste de dragoste pentru că, așa cum a explicat regizorul, "e nevoie de dragoste mai mult ca niciodată în vremuri ca acestea". Mai ales cu un război în curs de desfășurare în Europa, pe care Kaurismäki a vrut să îl amintească prin intermediul știrilor pe care protagoniştii le ascultă la radio în fiecare seară, înainte de a schimba canalul pentru a scăpa de angoasă. "Cred că oamenii vor continua să vadă filme. Cinematograful durează pentru totdeauna, motiv pentru care am ales să vorbesc despre război. Vreau ca spectatorii să își amintească şi în viitor ce s-a întâmplat în Ucraina", a declarat regizorul, adăugând: "Nu aș fi putut să fac un film în timpul conflictului și să nu vorbesc despre el".
Ansa (capcană, în finlandeză) este o femeie care își petrece zilele între muncă și lungi călătorii cu transportul în comun pentru a ajunge și a pleca dintr-o casă în care nu există prea multe lucruri în afară de un pat, vechiul ei radio și un cuptor cu microunde. Într-o seară, la un bar karaoke, are un schimb de priviri cu un străin. Un personaj care, pe tot parcursul filmului, este menționat doar prin numele de familie, Holappa: nici măcar singurul său prieten nu-i cunoaşte prenumele. "Nici eu nu-l știu", a spus Aki cu un zâmbet, "nu l-am scris niciodată". Pe lângă faptul că este retras și taciturn, Holappa are probleme majore cu alcoolul. "Sunt deprimat pentru că beau și beau pentru că sunt deprimat", spune el. La ceva timp după acea seară, cei doi să întâlnesc întâmplător în fața restaurantului unde Ansa urma să își înceapă tura de spălătoare de vase. O slujbă pe care a primit-o după ce a fost concediată de la supermarket pentru că a "furat" un sandviș expirat. Superiorul ei i-a explicat, arogant, că nu contează dacă era sau nu marfă vandabilă, acel sandviș nu era al ei, pentru că locul lui era la coșul de gunoi. Pur Kaurismäki. Holappa o invită la o cafea, apoi la cinema. La ieșire, își promit să se întâlnească din nou. Ea îi scrie numărul de telefon pe o bucată de hârtie, iar el o pune în buzunar, dar la scurt timp, când scoate pachetul de țigări, îl scapă pe jos. În acel moment, o rafală malefică de vânt îl mătură departe. Dar acesta nu este sfârșitul poveștii. Pentru că în cursul filmului se vor întâlni și se vor pierde din nou unul pe celălalt. Actorii sunt perfecţi: aleşi, în primul rând, pentru acea privire. Cum s-o explic? Plină de focul unui intens ferment interior, inutil de dublat prin cuvinte.
Deși Fallen Leaves descrie o lume a singurătății, a locurilor de muncă precare și prost plătite, plină de nedreptate și disperare mocnită, ne stârneşte şi o grămadă de râsete, de cele mai multe ori datorită umorului neintenționat al personajelor. Și, din nou, filmul este plasat într-o lume atemporală (pe care nimeni nu ar confunda-o cu Finlanda actuală). Nu există telefoane mobile, nu există computere, nu se vede nici măcar un ecran. În fața cinematografului unde cei doi îndrăgostiţi merg să vadă filmul The Dead Don't Die al lui Jim Jarmusch, printre posterele atârnate pe perete se află unul cu Brief Encounter, 1945. Până și câinele pe care, la un moment dat, Ansa îl salvează de la eutanasiere, are numele unui regizor: Chaplin. "Care rămâne cel mai bun dintre toți, el a creat cinematograful așa cum îl cunoaștem astăzi, el a dat naștere Hollywood-ului cu bune şi cu rele", spune cineastul. Chaplin, câinele din film, îi aparține chiar lui Kaurismäki. "Am găsit-o pe stradă în Portugalia și, deși nu era obișnuită să fie în preajma atâtor oameni pe platou, s-a purtat minunat. După părerea mea, ea merită Palm Dog", a concluzionat el, referindu-se la premiul pentru cel mai bun actor-câine, care se acordă în fiecare an la Festivalul de Film de la Cannes. Titlul, din păcate, i-a fost furat anul acesta de Messi din Anatomy of a Fall. Însă pelicula a luat premiul FIPRESCI şi pe cel al juriului.
Fallen Leaves e un amestec laconic de cinefilie, politică şi melodramă. Este, în acelaşi timp pictural şi plin de umanitate: un singur desperado aduce veşti proaste, doi, împreună, înseamnă deja speranţă. Şi într-un sezon plin de oferte cinematografice zaharisite şi de romcom-uri pastişă, această tragicomedie romantică (un subgen rar în care finlandezul excelează) poate fi filmul perfect pentru visătorii pesimişti şi sarcastici care gustă cinema-ul bun. În spatele fiecărui cadru, transpare bucuria de a face filme, ca și conștiința că arta reprezintă singura modalitate posibilă de a pune ordine în lucruri și sentimente, de a înfrunta în mod constructiv misterul, dezolarea şi frumuseţea vieții. Mă bucur că Aki nu şi-a tras (încă) acel proverbial glonț în inimă şi preferă să confecţioneze proiectile pentru sufletele noastre.
Anca Grădinariu
